crește în mine un arbore cu frunza fără veste de atâta verde
devin un fel de columnă de lemn tremurândă
duminica ramurilor mele se aseamănă oarecum cu sâmbăta îndrăgostițiilor
ce se întâlnesc în taină se sărută și apoi se plimbă îmbrățișați
printr-o nouă alee a sufletului
iar trăiesc aceeași impresie de stejar venețian
cu fiecare undă spartă-ntre două înserări albăstrii
și-mi încolțește în inimă gândul ghindei de a fi gondolă
pe o apă a visărilor cu ochii semideschiși
îi port în suflet pe toți visătorii ce-și continuă idilele neîncepute
pe vasul unui gondolier de serviciu ce-i transportă gratis peste mări interioare
în acorduri de serenadă pentru o mia cara universală
aflată pe celălalt mal al existenței lor
și la care nu se poate ajunge decât printr-o autentică
impresie de trunchi de stejar
învățat să cânte la frunze fără veste de atâta verde vertical