eu cred că rămân resturi de părinți în noi
le călcăm urmele cu roata dințată
prezentul își țăcăne clipele în ritmuri bune
ca un tren accelerat ce ne trece printre picioare.
suntem pe calea de dispariție a identităților noastre
suntem pe o cale de fier încins.
dacă ai veni mai aproape am putea să ne perpetuăm
dincolo de aceste gări imposibile
câmpiile fug din ferestre cu lanuri cu tot
cred c-o să nasc până la urmă aici pe bancheta de la clasa a doua
cred c-o să te nasc până la urmă aici.

tații noștri au plâns când ne-au dat drumul acesta

acum alunecăm prin vaginul prea strâmt al sorții.
azi ești fratele meu geamăn ce-mi poartă numele ca pe un stigmat.

mă strigi în pumni îmi spui ioana
ca și cum aș exista
îți spun iubitule
ca de obicei
ne grăbim să ajungem la destinație
rinichii mei sunt rinichii tăi
retinele noastre se rup în fâșii tăioase de orbire.
ascultăm simfonia ce ni se dă la radio ca să nu înnebunim
mă ridic pe vârfuri
sunt o balerină penibilă foarte obosită și gravidă

mamele noastre sunt doar aceste răcnete surde din aceeași cămașă de forță

hai să rămânem o vreme în gară să ne numărăm morții
și să-i scuipăm din plămâni ca pe niște oase de pește.