nu mai aștept ziua mea. mă gândesc totuși să-mi scriu un poem
pe care să-l țin minte când aștept.

toate așteptările sunt penibile.

mă mut de pe un picior pe altul
număr bucățile de gresie din podea
îmi răsfir degetele
părul
apoi părul cu degetele
între timp nu se întâmplă nimic până când


copilul prietenului nostru se sperie când îl aplaudăm
se sperie cumplit când plouă
când e prea zi sau prea noapte

toată ziua Jim cântă prin curte
noaptea pleacă și se ghemuiește în pielea lui goală
apoi cântă iarăși limpede și înalt ca dintr-o catedrală.

de atunci Jim nici nu mai așteaptă ziua
oricum întunericul îl pândește de foarte aproape.
Jim are deja în el toată muzica și toată iubirea

toate acestea numai așa

cineva i-a dat o cheie. el a deschis și a intrat. acolo erau numai sunete rotunde
ca niște baloane colorate pe care să le poată număra fiul său.
în fiecare seară fiul său îi dă de înțeles că se mai pierde o stea din camera sa de așteptare.

toate așteptările sunt penibile.

trebuie să numeri în gând.

Jim nu mai așteaptă.
el culege la întâmplare sunete dintre umbrele fiului său.