Aparent mergem cu toții
înainte,
dar, de fiecare dată când ne uităm
suntem tot mai departe de casă.

Unii s-au oprit
din drum.
Li s-a făcut frică.
Au văzut unde ne îndreptă
curentul.

Cei mai mulți nici n-au observat,
și-au continuat să meargă,
neatenți, superficiali
spre departe.

Dar, puțini au văzut că drumul apucat
nu-i un drum adevărat, ci o șosea din
petale negre;
Au început să înoate contra valurilor
de oameni neatenți care-i trăgeau spre
departe.

Se pare că-s singuri;
vântul e nehotărât,
nu știe in ce parte să bată,
pe cine să ajute.

Valurile devin mai mari,
cei puțini au obosit,
mulți au abandonat,
câțiva s-au hotărât
să nu cedeze.

Într-un final, ajunsi la
capătul puterilor,
adorm, și se lasă
purtați de curent,
înapoi...

Dar!, se trezesc în barca
Salvamarului,
ce stă pe loc,
si nu se clintește.

Odihniți, coboară și înoată mai departe...