Þie ți-aș da stelele nopții și luna
- Străbuna,
și încă alte mii și mii;
doar ca să-ți pot șopți
la urechea ta cea stângă
și să-ți rog ochii să nu plângă
pentru mine cel ce-am fost,
căci toate fost-au fără rost.
Plânge-mă pe cel ce sunt-
om în varstă și cărunt.
Tinerețea mi-a apus,
în pustie m-a adus.
Chipul pal blnâd strălucește
sau e luna și-mi vorbește:
-De te vei întrista
blestema-voi mama ta
că nu ți-a ocrotit soarta
și că singur te-a lăsat
dincolo de lume ferecat!
-Nu uita,îți spun,
de locul cel străbun
unde vorbele ni le vom auzi
și aici visele te vor a fi;
departe de locul tău;
de unde-mi faci atată rău.
Știi bine:
pururi te voi iubi doar pe tine
dar azi m-ascund,
singur și rătăcit pe prund,
plâng ca un copil
învins în jocul infantil.

Stele aș vrea să-ți dau;
un moment cu tine,să stau
să te privesc,
dar nu pot:îmbătrânesc.
Blestemat de cine-am fost?
Să te caut fără rost
prin lumea-ntreagă ca un prost,
azi te vreau aici;
dar tu te împiedici.
Pașii de furnici
îi faci tot mai mici
și mai pitici!