Foaie galbenă-nvechită
cu pasaje negre, mari,
tu miroși, ah, a răchită
și cu moartea te compari.
Că ești unică, prea simplă,
și-mi sădești un vag suspin;
Când te-atingi de a mea tâmplă
simt cum timpului mă-nchin.
Simt cum valsul și războiul
mă invocă iar și iar,
dar nu-s un soldat al voii
ci-s un rece mercenar;
în războiul veșniciei,
nu lupt pentru aur – nins,
ci pentru schimbarea filei
și al negrului său scris.
Oh, tu folie slăbită
ce m-apeși cu două grame…
Numai clipa amintită
ce o plâng cu două arme –
una-i suflet, una-i trup –
mă ridică, mă ridică
până-n cercuri de arame;
și din rupere-mi sunt rupt,
că ajung prin alte game:
Unde-i gri și nu-i albastru,
da-i un gri închis, de veci
și-s clădiri cu alabastru
printre plopii mari și reci.
Când aici mi-e frig și-s pal
precum puntea adumbrită;
te implor să n-ai final,
foaie galbenă-nvechită.