Dezbrac cămașa, lepăd orice urmă
De trist veșmânt ferind răsuflul pielii.
Mă-nclin supus și neclintit greșelii
Ce-n trupul meu cu-nfrigurare scurmă.

Cu mierea strânsă-n floarea de camelii
Îmi ung sfiala când un gest se curmă.
Alung poveri strivind ades, în turmă,
Ca să răzbun prigoana îndoielii.

Și lacrimi mari din cer coboară, calme,
Pe glezne, pe genunchi, pe umeri goi.
Îmi scaldă fierea urii din sudalme,

Sfințesc pojarul patimii. Apoi
Irup tulpini și frunze verzi din palme.
Cu foșnet stins cerșesc eterne ploi.


3 ianuarie 2006