Nu-mi place iarna.
Deloc.
E frig și urât și mort
și decolorat.
Dar când ninge mult,
și e seară, și mă uit pe geam
nu-mi atinge nimeni afara mea.
Și atunci privind
e realitatea călduță și confortabilă
de interior, când vezi
că nimeni nu-ți poate
ajunge în cuib
fiindcă-i zăpadă multă
și groasă și uniformă și nepătată,
iar copacii sunt umbre proiectate,
înecate în praf alb,
teleportate de pe o planetă ciudată
și diferită, nu neapărat întunecată și pustie.
Când vezi că nici nu trece nimeni,
nimic nu mișcă
(zăpada și iluzia se așează după
ce viscolul se liniștește,
după ce agitația continuă,
specifică lumii noastre îngheață)
atunci chiar știi că e un vis.
Te uiți afară pe geam și e doar
poteca ta ireală, nepătată, albă
de vise așteptând să fie scrise.
Și propriul tău vis
te poartă prin aerul imparțial,
liniștit și imaculat de alb, pur și rece
către un loc fără gânduri…
Iarna mea se întâmplă
o dată sau de două ori pe iarnă.
După ninsoare multă
și după ce viscolul merge
să se culce în cuibul lui.
Atunci sunt în culcușul meu cald,
(viscolul e o pasăre mare, moartă și albă,
cu aripi tari și ude, și are cuib
pe cand eu sunt fiară și am culcuș)
mă uit pe geam și-mi văd
o altă lume, de vise,
și nimeni nu poate ajunge
la mine prin pustiul neumblat.
Fiindcă atunci e doar iarna mea.

10 septembrie 2003