Acum,
Când am rupt durerea,
și am aruncat-o fără regrete
în coșul din parc pe care scria
cu vopsea proaspătă: UITARE,

Acum,
Când nu îmi mai era teamă
că dacă pun piciorul jos o să-mi tremure,
că dacă o să fac un pas o să cad
că dacă te văd o să doară iar,

Ai aruncat iar o scânteie de indoială
dar stai linistit!
Focul îl aprind eu...

Îmi era bine!
Bine,
Binele fără tine e un bine relativ,
un pseudobine pentru un pseudoom ca mine,
dar tot bine era.
De ce vrei să mi-l iei iar?
Nu te juca! sufetul meu e peticit.
L-ai rănit prea mult. Acum,
Ce vrei?

De ce te învârți dragă?
Ai grijă să nu amețești!
Pe mine mă vrei sau doar mi sau ți se pare?
De ce mă ocolești azi,
ma cauți mâine
spre a mă cunoaste poimâine?
De 2 zile nu vorbești decât întrebat...

Scuză-mă, cât e ceasul?

Poate așa îți dai și tu dragă seama.
Da. O ora m-ai amețit cu tăcerea.
A! Ești obosit!
Scuză-mă că te-am obosit cu prezența.
Cum? Nu te deranjez.
Așa o fi, greșeala mea.
Mă bucur atunci!
Repetăm totul si mâine?
Aceași oră, același loc?

Te joci,
mă joc...
Păcat că ne jucăm în același timp...