acum e mai târziu decât oricând.

acum e mai târziu decât în primul vers
și tot nu ne putem vedea, Scribule.

a venit și croitorul să-mi coase
tunica disperării. zice că tu l-ai trimis,
că ție ți-a și cusut-o deja,
că ți-ar plăcea să fim de-un port,
dar în această sufocantă lipsă de îmbrățișări
ar fi o nenorocire să te confund cu mine însumi
și tu să mă confunzi cu tine însuți.

ah, cum mai asudă în jurul meu croitorul!
mâna stângă îmi zace peste hârtii
linsă de toate spaimele,
mâna dreaptă uitată pe zid
e numai omizi și fluturi.

croitorul a venit cu tot cu molii.
e foarte târziu. iar în versul următor va fi și mai târziu -
învață-mă cum să fac să pot renunța la el,
la versul următor,
la următorul...
la următorul...

și doar știi, Scribule, știi
că eu mă simt atât de aproape de poezie
încât aș putea să n-o scriu deloc.