Am citit tot și parcă pe loc am fost
uimit și am rămas înmărmurit;
tu iubita mea, poezia din privirea ta,
ce curge ca roua dintr-un cristal
de trandafir de ce te simt așa
de îndepărtată, cred că nu sunt eu
pentru că mereu gându-mi e
doar la tine și sper că și tu
te gândești la mine și dacă
nu? atunci totul e simplu
nu? totul e un joc simplu
nu? sau totul e în mintea mea...
sunt acel inadaptat social ce
are mii de prieteni ce
îl consideră bestial precum
o bestie din savană, un loc
generos pentru o hienă umană
ca mine, și nu mai este nimeni,
nici îngeri, nici demoni să oprească
valul de lavă ce ar ieși din ochii
mei doar de-ar fi fost lăsat să
se vadă; ar omorâ o planetă-ntreagă
și totuși e inofensiv, căci
iubirea de pământ o simt și
să fac rău nu reușesc deși
stau și găndesc la stângăcia
mea deci greșeli de neiertat
au fost păcate și mântuit am fost
de către tine și cred că Tu?!?
Nu mai cred nimic.
"Ombladon" de pe perete îmi
zice să mă ridic
prietenii: "lasă,, băh; nu-i nimic."
Dar numai de-ar știi ce mi-ai
făcut, și cât de mult a trecut...
căci tu "iubești" și parcă iubirea
ta nu există, este doar o prezență
sinistră