se despletesc pe șleauri zăpezile
buștenii
o iau din nou la vale
pâraiele prind glas
eu între anotimpuri parcă-nvelit de tine
mă tem că nu ne-am luat
vreodată bun-rămas

bine-te-duci mai bine eu ți-aș fi spus
vezi drumul
pe mine-n jos mă trage
răpită-ai fost în sus
parcă o capră neagră cu ochii tăi iernatici
la tâmple asfințitul
l-a încornat pe cruci

din vale te-am strigat dar muntele coboară
la mări să se adape ca bivolii stâncoși
pe margini ghioceii
văd lumea-ntâia oară
precum în cochilie un melc cu ochii scoși

de dor mi-ai plâns știu bine
miroase-a codru ars
alocuri rădăcina și-a zvârcolit durerea
dar mamă te-am vândut
și cine-ar fi crezut
de treizeci de arginți să cumpăr toată berea

atât de lung fermentul m-a otrăvit în sânge
că am uitat și casa
și drumul –
iată-ți scriu!
de-atâția ani hrănesc cu litere scrisoarea
chiar ospătarul știe
îmi strigă: e târziu!

de-aceea tu mă iartă
grăbit sunt să închei
și află că e scrisă cu scaune pe masă
eu știu că ești trudită
c-ai adormit de tot
mai bine ți-o citesc de voi veni acasă