Doi ochi ca două stele
luminând printre-atâția palizi aștrii...
...și-o lăcrămioară...
Două mâini - jăratec și foc
mocnind în dorința atingerii...
...și-o petală de crin...
Două buze pătimașe și moi
sărutând pământul în urma mea
jelind urmele nevăzute ale pașilor săi
pe-aleile cimitirului,
iar în colțul gurii...
...un fir de trandafir...
O inimă pastel cuprinzând necuprinderea cuvintelor
ce-acum au amuțit...
...și-un rug sălbatic...
Un trup în vârtejul tornadei
plângând stropi de trăiri pe-al meu trup...
...și-o floare de nu mă uita...
Un suflet blajin - catifea și mătase
pe catafalcul renașterii...
...și-o jerbă din toate florile lumii...

O pernă de bucurii la creștetul meu
deasupra-mi giulgi diafan cu miros de iubire,
trupu-mi inert în sicriul trăirilor
ucis parcă de irealul lor, chemându-mă la viată;
un glas cântându-mi un marș funerar de alint
și-alai, doar din buchetul florilor oferite de tine.

A sosit...e aici momentul îngropăciunii
când TU călăul durerilor mele
cu sadica dorință
mi-ai retezat toți norii agoniei
și-ai pretins drept răsplata
CAVOUL FERICIRII
în care acum - ținându-ne de mână
ne îngropăm amândoi, redând
ochilor - vedere,
mâinilor - realul,
buzelor - aroma,
inimii - curaj,
trupului - viață,
sufletului - balsam
iar glasului - puterea de-a striga:
AM ÎNVIAT!