mi-am pironit degetele descărnate în ființa ta dezgrop cele patru puncte de suspensie
tentacule ce îmbrățișează maladiv cancerul nostru comun
muțenia
sunt prototipul încarcerării unui suflet orfan străzile vâscoase îmi adăpostesc urletele
nimeni nu va știi dacă asfaltul îmi adăpostește lacrimile sau dacă îi ucid umbrele
uneori felinarele se sting atunci realizezi că singurul curent electric e cel purtat de mine ca un doliu


era într-o noapte de toamnă afară ploua umblam desculță tălpile mele sărutau trotuarul îmi spuneam ar trebui să locuiesc într-o țară în care oamenii să umble în picioarele goale am aparține unei iubiri perpetue eu n-aș mai fi doar
zvacnirea unui cuvant pe o pagină goală

vecina de la 4 își bătea copilul cu bățul de rufe murdare mă simțeam ca o cârpă deasupra unui cazan cu apă fierbinte
trăiesc într-o cameră inundată de sânge tavanul flamingo e șina iubirii neîmpărtășite dintre un băiat alcoolic și o venă anonimă



îți spuneam vezi tată ce se întâmplă dacă nu m-ai înrădăcinat la timp sunt o caracatiță închisă într-o cochilie
îmi las în urmă visele ca niște flegme roșiatice mă târăsc la umbra
unei vieți purtate ca un doliu stins