În cameră se lasă întuneric dintr-o dată…
Alexandra aude voci ce nu le poate desluși.
Unii cred că e nebună sau ciudată,
Dar ce simte-n sinea ei nimeni nu poate ști.

Roua pe-al său umăr gol se scurge
Infiorând-o cu dorința ce o simte,
Căci bezna o îndeamnă spre a plânge.
Își mușcă ușor buza…e fierbinte!

Alexandra crede că e rea și se urăște.
Doar ea-i lumină,adori să o privești.
Cu un sărut când doarme se trezește…
Zâmbește doar atunci când spui povești!

Zeița-i cântă,dar s-a oprit o vreme,
Căci simplă e copila cu ochii dezbrăcați…
E clipa când iubitul vrea s-o cheme
Spre locul unde-s demonii-ncuiați.

Spuneți-i adio,căci Alexandra pleacă,
Deși azi-noapte a visat pe-al tău satin…
În propriul râs ea prima se îneacă…
Am reușit cu toți de fericire s-o unim!

Nu e un truc,acesta-i adevărul!
Nu era pregătită,nu s-a așteptat!
Cu prietenie i-ați cusut voi drumul
Și umărul cel gol acum s-a îmbrăcat!

A început cu a-nțelege ce nimeni n-a-nțeles.
Spuneți « adio » Alexandrei triste,
Căci trupul ei de-această dată n-a avut de-ales
Și a ucis acele gânduri pesimiste…