Nu știu când - târziu, oricum -
am înțeles că și în cazul nostru
destinul folosea aceleași tipare uzate
făcându-și ploaie caldă din lacrimile naivilor ce eram,
crezând că nouă ni se întamplă prima oara Iubirea.

Trecuse demult ziua în care
schimbasem sensul cuvântului "banalitate"
poleindu-l cu sărutări fierbinți,
când tu mă făceai să cred că suntem numai noi doi pe planetă,
nebănuind că sensul cuvintelor nu se poate schimba
cu o iubire roasă de repetiții.

Intrasem în alt anotimp,
un anotimp în care ploua cu tăceri,
când doar ceasul ne mai amintea că suntem pe aceeași planetă.
În rest, amintirile se refugiaseră în cutii de carton prăfuite
sau stăteau ancorate undeva, cât mai departe,
transformate în unitate de masură a Distanței.

Întrebarea n-am îndrăznit s-o rostim nici tu, nici eu,
și totuși răspunsul a venit, neașteptat,
stingând focul și-mprăștiind cenușa
în timp ce noi ne-adunam în priviri noaptea polară,
purtându-i întunericul cu un zâmbet gol.

Răspunsul stătea ascuns, ca-ntotdeauna,
între bine și rău, între mine și tine,
între noi, cele două umbre agățate de cotidian
într-o ipostază shakespear-iana
de neînțeles, și totuși atât de comună,
așteptând să înțelegem Sfârșitul.