S-a deschis poarta scârțâind ca o carte interzisă
Trenurile pierdute
s-au așezat pe mine ca bufnițele.
Auzi, ratatul ăla de ceas mai cântă la caterincă?
Urechea mea muzicală nu mai recunoaște decât tobele
tam, tam, tam...și capul frumos al reginei Maria-Antoaneta....
Apropo, plouă mâine. Pică Ceahlăul.
Nu știam că ți-e frică de apă!
Plouă cu oameni. Magritte știa că noi ne naștem dintr-un strop de apă.
Să ajungem de unde am plecat, un strop de apă, plângem o viață, plângem o viață ca să murim.
Crezi? Zic și eu.
Ce mai zici?
Un regizor cotrobăia prin pubelă, i s-a murdărit cartonul cu regizor etc, l-am șters eu cu șervețel parfumat, mi-a dat 10 mii
și alte prostii.
I-ai mulțumit? Da. Și? Mi-a mai dat 10 mii și finalul lui de film, să mi-l pun și eu când o fi.
Avea o țigară între buze mirosind a femeie, un Kim cu mentă.
“Kim? l-am întrebat.” “ Þigări cu mentă! Curvei mele îi plăcea menta. O viață de mentă i-am dat. A plecat. Acum o fumez. Și viața și menta.”
Noi ce fumăm? Noi nu fumăm. O să ardă ea și singură.