azi scriu despre lucrurile simple care-mi limpezesc fiecare clipire pentru că apa nu e suficient de rece să-mi despice trezirea:

fotografia mamei alb-negru din sertar cu umerii goi care-i trăda întrebările
bentița albă de școlăriță ce-i prindea copilăria în două agrafe ruginite
mâinile ei mult mai tinere, cu mult mai tinere decât tinerețea însăși
pantofii cu bot rotund și cataramă ce plescăiau dezarmant anii
boala care a țintuit-o doar în ea și numai în ea, apoi tăcând peste toate zilele a facut-o mai frumoasă
niciodată nu am avut timp să mor lângă tine îți spun
mormântul e tot mai uscat iar eu cu greu ajung până la tine să ating cerul care-ți toarce pe frunte
scrijelesc o inimă în pământ și strivesc în ea ciorchinii copți
mâna s-a infectat cu amintiri care mă devoră ca o lăcusta dimineața verde, nu mai pot alege visul de neghină

știu că mi-ai spus
să mă lași să mă năpădească buruienile pentru că și ele nasc rouă

eu îți spun acum
deschide-ți aripa să-ți ghicesc în ea și hai să ne jucăm ca pe vremuri

dar tu nu mă cunoști, trupul tău germinează o altă placentă