o dată la două anotimpuri
suflet obosit și dezgustat de povara trupului
mă lăsam moale pe patul de dincolo
de columna alb pământie ca praful de piatră
un junghi plăcut în capul pieptului
nici durere nici liniște
închideam ochii și mi-era sete de-o apă
care nu s-a găsit până acum
întâi pe umărul stâng apoi pe umărul drept
Domnul mă înnobila ca pe-un templier
în ordinul fierbințelii ori al gheții
niciodată călduț
era exact ca atunci când mama mă ținea
pe brațul ei stâng și-mi storcea
câte o picătură de lapte în ochi
să-mi limpezească lumina


acum ea intra și-mi aducea lapte fiert
într-un vas mic de lut
o pâinișoară neagră și mă uitam la ele
le amesteca în alb și negru
c-un fel de descântec de uitat gustul înfrângerii
de alungat nimicul bătut în cuie înăuntrul meu
ca să nu uit
c-am încălcat rânduiala de-a nu privi
în altarul bazilicii cuvintelor
și-mi acoperea mâinile mușcate
de cățelul pământului