Toamn-amară, din zori și până-n seară,
Pierdută este lumea ce-așteaptă să apară
Mântuitorul ei și din genuni s-o scoată;
S-alunge bezna ce stă pe ea să cadă.
Să-i scrie Domnul altă soartă,
Mai blândă, mai firească și mai dreaptă.

Să sfarme răul ce îi dă târcoale
Perfid, viclean și căutând o cale
Să intre-n ea și-ntreagă s-o robească.
Ei speră ca Mesia răul să îl oprească,
Să-ndepărteze spectrul pieirii de-a lor lume
Împiedicându-i să dispară pe vecie-n hume.

Însă Ființa Absolută - Demiurgul -
S-a plictisit să vad-atâta rea-credință
Și, hotărât s-aștepte, cu bună-știință,
Sfârșitul lumii ce-n deșartă umilință
Și-a petrecut milenii prevestind amurgul,
Alese-un loc cât mai departe cu putință.

Atunci porniră din Infern
Dezlănțuite hoardele de îngeri
Întunecați și mohorâți. Iar la un semn
Făcut de primul înger, hainul Lucifer,
Se pogorâr-asupra lumii și-o potopiră-n plângeri.