Ușa nu-i din lemn masiv,
nici din plastic coroziv.
Se trântește cu putere
ca s-o scoatem din zăbrele.
Are ochii ca o yală
și o clanță drept spoială.
Însă, ca să fiu cinstit,
trebuie de amintit
că ea-i ce-i mai deosebit - clanța.
Da, de ce vă mai mirați
și din pleoape vă-ntrebați?
Însumi eu voi dovedi
și ca mine veți privi - clanța.
A intrat un furios,
ușa s-a izbit de dos,
clanța n-are nici un rost.
Hoțul a venit șutit,
el pe geam n-a zăbovit,
clanța iarăși s-a pitit.
Îngerul a apărut
și prin ușă a trecut,
clanța e din nou în plus.
Numai tu ciocnești ușor,
o deschizi încetișor
și o lași provocator.
Clanța, tu o folosești,
eu de-asta te iubesc,
ea e codul nost secret.
Toată lumea aș iubi,
clanța de ar folosi.
Dar, devreme ce tu ești singura care știe de clanță,
privesc tot timpul spre ușă: în clanță s-ascunde o speranță.