Privesc din urmă cerul sortit să cadă-n ploaie
Și stelele își varsă tot oful peste beznă,
Nu am nici o umbrelă și simt rece pe gleznă
Privind tăcut în sus, cum curg mii de șiroaie.

Și-aud din braț de nor un muget de consoane
Troznite în zigzaguri șerpești pe copertină,
Acolo zeii apei își iau avânt spre tină,
Goniți dintre înalturi prin vechile bulboane.

Mai simt, fară să vreau, senzații de acvariu,
Prin false branhii respir ploaia zaludă
Mă scaldă apa-n gând, memoria mi-e udă,
Aș vrea să fiu țipar în propriul meu scenariu.

Ce plouă, Măre Doamne, cum plouă și iar tună…
Toți sfinții din oceane s-au adunat la sfat,
Strivind cu taina lor al verdelui păcat
Zulufi de spumă albă prin iarbă stau cunună.

Miros de abur jilav ar vrea să-mi strâmbe nasul,
Mă resemnez istoric și las valul să treacă,
Atâta apă simplă și-n jur nici o cinzeacă,
Să-mi fac starea de veghe totuna cu popasul.