Am vrut să cred că-i doar un moft; o, cât am vrut să cred!
O biată umbră a capriciului ce și-a aflat în mine desăvârșirea.
O simplă toană a unei minți necoapte ce își așteaptă încă menirea.
Ori, mai degrabă, un fleac ce nu-mi va putea învinge nicicând voința.

Mi-am zis că-i doar o părere ce va trece prea curând ca să mai conteze.
O nălucă vrând să-mi tulbure pasul grăbit.
Un duh căzut demult ce nu și-a găsit izbăvirea.
O umbră ce-a învăluit lumea din vremi nemaiștiute.
O fantasmă din noaptea gândurilor fără de-nțeles.
O amăgire că amărăciunea strânsă până acum s-a sfârșit.
O iluzie de mai bine rătăcită între atâtea deziluzii.
O închipuire prea plăcută ca să fie înfrântă de realitate.

Am sperat că poate fi mai mult de-atât; o, cât am sperat!
Când vise nefiresc de crunte mă doborau noapte de noapte,
Din tainițele sufletului mustrat în multe rânduri
Se înălța credința că-mi voi găsi cândva
Pacea de mult dorită ce-mi va schimba destinul
Și fericirea-n care deodat' să mă scufund...

Acum, când nădejdea mi s-a împlinit
Și toate visele mele frumoase sunt întrecute de blânda ta iubire,
Mă-ncumet să te-ador fățiș,
Fără dorințe-ascunse ce macină mândria,
Doar cu un chip de înger mereu păstrat în gând
Și cu-ale tale vorbe drept crez rostit cu drag...