frânturi

o bancă în văzul lumii
răsfoiesc cartea aștept
soarele mă desface ca pe

castana

necoaptă pe care am cules-o de pe balconul nostru
te-ai îmbufnat
după câteva zile miezul ei era un iris căprui
care ne înghițea pe

amândoi

am ales
eu priveam lumea printr-o lupă dar ea se închide
mâinile tale îmi ating

coapsele

mele se deschid facem dragoste facem dragoste facem dragoste scăpărăm o lumină curge în mine mă sfințește apoi lumina se prelinge ne privește de pe partea cealaltă a ferestrei rămânem ca două stafide fără zeamă fără viață fără nimic


alzheimer
sunt după-amieze când se deschide poarta și o grădină ne primește. nu știu unde ar trebui să mă duc. îmi lipești capul de pieptul tău inima ta întotdeauna a bătut mai repede. acum nu mai trebuie ca zilele să aibă ordine ca diminețile să se rostogolească din noapte ca orele să încremenească atunci când vii

totul e simplu ca toamna asta în care știm