As fi putut zambi mai mult,
dar praful orasului, palariile din fluturi artificiali,
durerea, ce o purtam la piept ca pe un buchet de flori
din sange si pamant,
toate biciuiesc naivitatea.
Imi cladesc o arca din trupul meu
si intr-o zi voi pleca din oras,
din tulpinile florilor ofilite ce sunt prapastii
fara capat, voi lasa doar urma tacerii mele.
Voi curata petele albului;
alti copaci vor duce mai departe povara timpului,
coloana mea va iesi din jocul infinitului si
alte maini vor culege florile putrede de la gara.
Ma voi scalda in lacuri,in ochii centrului meu
si orasul va continua sa se jertfeasca pentru mine.
Cerul nu va mai oglindi privirea mea.

***
Doua fiinte mergeau pe varfurile copacilor,
tot mai aproape de cer.( lasand in urma orasul)
Pasii lor erau zbor, bratele- aripi de frunze.
Purtau pe buze teama si iubiea: cenusa orasului.
Ma gandesc la lucrurile pe care nu le-am gandit,
dar le-as fi putut gandi,
la oamenii care-si fac altar din uitare...
octombrie 2003