ar fi fost clopote dacă nu era țărmul aproape
doar un sunet în tâmplă, o privire în soare
apoi apari tu
nu ești atât de sonoră, mai degrabă un drum stânjenitor
spre obscur. nu-mi amintesc ce e numai al tău
în definitiv, în fiecare dimineață nu mă cutremură nimic
mă ridic din apă și sunt doar un corn

un loc în care te ascunzi otrăvită și nu clopotele
nu hainele îți oferă o casă, o stare ca un șarpe

alergi cu mine, algele și nisipul prind o crustă
ce ne face să alunecăm, să ne pierdem într-un joc
o formă de a răsturna lucrurile de care nu ne e frică
de a râde în ele
până când vine timpul pentru un colț al nostru, cei care
nu știu să facă altceva
cu liniștea

un zâmbet nu înseamnă târziu, o ruptură e o fericire continuă
sub o piele insuportabilă, văzută de un ochi cuminte și
ascuns în oase, iar sunetele
și toată marea pe care o simți în pântec
nu sunt decât felul tău de a alege o zi unde nu e nici un scaun
stăm în picioare, vorbim și e bine
cu mult mai bine decât dacă am înnebuni