Trăim în abisul de fiecare zi, clocotim de ardori urduroase,
prin oase ne trec tirizii măsluite, știm visul căzut peste noi
pigmei uriași, curățenii jegoase, spălate-n cuvinte de soi.
Mereu pași ne visăm, ei ne poartă semenii pe cărările roase.

Bătături pământul la degete are, cărările frunții se-ntind în priviri,
cântărim greutatea în uri și-aruncăm în abis răsucite candori,
temători, munți-i dorim doar câmpii, iar lunile sori,
negăm absolutul nimic, deși cugetul gol ne îmbracă în miri.

O nuntă în Cana, căutăm prin ulcioare acel vin îngeresc,
trăim sentimentul nimic, relativ împreună ne doare cuțitul și rana,
răsucit ascuțișul anunță viitorul discurs, rușinoasă-i doar pana,
sufletu-mi urs mormăie șișul atunci când relativ putrezesc.

Mă întind pe pământ și răcoarea geneză mă include în ea,
sunt o stea căzătoare, veșnic răpusă, dar aștept veșnicia să-mi dea,
acea boare de dusă, realtivă aromă, anonimii alcoolici s-o bea,
într-un timp metaforic, absolut efemer ... ca o nea.