a fost o explozie spumantă

locuiam ca o iarbă pe pământ
în acel oraș care trăia
în culori de bere

oamenii
stăteau pe ciuci și ploua
/plouă de când am murit eu/
se auzea o voce ridicându-se din bălți
oamenii își făceau repede cruce
pe tâmple și pe măsele

iubiții nu își făceau cruce
ei formau repede una
și pleoapa se închidea peste ei
înghițindu-i hulpav

eu plescăiam privind ce și cum

aveam o brățară
strânsă
era felul meu de a spune
/săru’ mâna/ sângelui
era felul meu de a fi singur

chiar îmi sărutam sângele
mă comportam cu el ca un veritabil credincios
în fața zeului ra

/nu îmi este teamă/
așa repetam

carnea era plină de ochi
mă gâdilau pe oase cu genele
nu puteam dormi ca de obicei
cu picioarele pe o burtă de câine

mi-am dat seama că
aveam nevoie de ceva precis
care să mă scarpine
între omoplat și suflet

mă bătea gândul să dezgrop un mort
mă bătea cu biciul

simțeam cum îmi crește
un fir de păr sau o nouă formațiune muntoasă pe limbă
în acest timp mă chinuiam
să îmi pun plămânii pe cerul gurii
auzisem eu că așa ești mai aproape de cer și alte lucruri din astea roz

apăruseră și afișe
cu tine
când voiam să mă uit la ele
cineva mă lua de urechi
și zbura cu mine
mult
mult
mult
durerea mă aștepta în urmă pe plantația mea de piramide

ajungeam în fața unei icoane
unde zicea doar

/uite vezi!/

mult timp rămâneam orb
dacă îmi era foame
mâncam ce aveam prin amintiri

eram mânjit pe vene cu smoală din frunze
și totul era bine

toamna visam
să pun o mână pe bec
și cu celălalte două mii
să lopătez aerul din jur
poate te-aș fi găsit

cândva
roiau oameni cu niște ferăstraie gigant
erau mai mari decât binele pe care îl face pasta de dinți

în intersecții treceau dimineața
soldați fără aripi
ultimul dintre ei trăgea o mașinărie grea legată de stern

pe urmă am aflat
săracul
era ceva cu el