uneori nu-i toamnă, doar inima ierbii încetează să bată
atunci sunt roșcată în toate fotografiile cu spelunci deșucheate, în care
plutim amândoi pe spate
ca două corăbii de carne și ștrasuri

În ferestrele lor de lemn încă verde
tu ești domn, miroși a piele de femeie sfântă
înrămată cu unghiile mele
până la sânge
atunci
îmi țin coatele pe masă și desenez ghilotine
sunt subțiri, îmi vor curge cu ușurință prin vene
mai întâi
să cadă capul florilor, au buzele mânjite cu glezne
la sânii lor s-au albit fluturii și au nins timpuriu

A nins ca-n povești

Întinse pe abdomenul lor plat de negrese cu aripi
stau zâne cu picioarele uscate desfăcute la soare
ca niște cadrane
până la tine mai e o secundă osoasă și goală
de sărutat pe gură cu ger

Și vara mai împrăștie încă rândunele
din buzunarul de la șorț

te aștept fără noimă, întinsă pe vârfuri până sus
până la umbra unei păsări ca o rochie lungă de seară
cu aripile strânse pe trup
necuvântată de nimeni cu niciun anotimp
neatinsă de nimeni
pe gâtul ei alb
de lumină trecută