Þi-ai dat seama și tu iubito,
Că ploaia de lumini ce-am avut-o s-a pierdut,
Undeva, la o margine aeriană de septembrie,
Iar acum ne-au rămas doar cîțiva picuri de apă,
Ce cad banal, peste noi
De la Dumnezeu.
Și ne place,
Atît de mult
Încît,
Dansăm tango în lutul ăsta de-mprumut,
Nespus de frumos,
Și fragil precum însăși adierea de timp
Ce ne-mbrățișează.


Dezgoliți de amintiri,
La această ora a amurgului ploios,
Ne vom desfașura tacit,
În mansarde de carne
În priviri spre orizonturi irepetabile
În vise filiforme,
Sau poate, în ispite de umbrele gri
Iar lumea asta amorțită,
Va simții toată mișcarea izvorîtă din dansul nostru,
Din ploaie,
Din cascada clipelor ce se prăvălesc încet,
Peste ea.