așează-mă-n poemul tău
cu ochii deschiși spre cercul multiplelor variante
și umple-ți inima cu ziua ce a trecut fulgerător peste tine
simți–vei gustul trupului strivit în desfătare
purtând numele tău
iubire Dumnezeu
eu

amintirile coboară în liniștea fumului ce zvonește
întoarcerea
clipa se repede hoinară
peste limba ceasornicului
oprind timpul cu capul așezat peste înserarea tâmplelor

pământescul acestei zile
poartă culoarea muzicii
mă las pictată de mâinile tale
de la sâni până la căderea genunchilor spulberând
rănile lacrimile ce zvâcnesc sub depărtare

spune-mi
m-ai închide în semnul întrebării
îmi vei ține umbra pe genunchi
printre cuvinte stând de veghe despicându-mi
harul cu mâinile pline de simțire?

sau

oboseala ochiului
își va prelungi degetele către coapse
să mă dezvlești până la straja nopții
ciutură?