Ce să-ți scriu, că nu mai am cuvinte
Și mă sare-adesea gândul bun
Dintr-un flash cu dinte pentru dinte
Scot colindul nostru de Crăciun.

Ce să-ți spun, pământ care mă bântui
Coasta ta secată, costelivă
Singurul cotlon unde mă mântui
Nu mai face grâu pentru colivă.

Leru-i ler și mi se uscă gura
Apă să mă sature nu știu
Sau măcar să-mi potolească ura
De singurătate și pustiu.

La mulți ani! Cu ce?... sau mi se pare
Că ne-au părăsit îngeri și sfinți
Și pe șira gândului mă doare
Dorul unui prunc fără părinți.

Scâncetul lugubru ca de câine
Al bătrânului bețiv cerșind la Mall:
Mâna stângă tremurând pe pâine,
Mâna dreaptă valorând un pol,

Granițele revărsând convoaie
De înstrăinați pierduți de neam
Care curg ca o perdea de ploaie
Jinduind de dincolo de geam.


Leru-i ler și neagră sărăcia
Care-nveninează gândul bun,
Strânge-un pic la piept și România,
Doamne Sfinte-n seara de Crăciun!