Să știi...
nu-mi pare rău că plec
dintr-un gând spre nicăieri
acolo e și tata
plecat de ceva vreme
unul cu o adâncitură sub ochi
în care ține o noapte
fără să știu de ce...
în lumea lui cu îngeri și ierni
e multă liniște
nu-i pasă de griji
fumează iarbă neagră
și joacă barbut
uneori table
pe o pânză de paianjen
crescută din oasele bunicului...
plouă nu plouă
nu-i pasă
trage din iarbă
liniștit
ridică pleoapa să ia puțin aer
se uită spre pământ
să audă
atingerea pașilor mei


nu-mi spune adio
mă aude cum pășesc
prin amprenta de ceață a vieții
și-mi ascultă fiecare gând
scos pe întuneric
prin orificiul îngust
fără zboruri și fără suflare
mă strigă dar tac...
inhalez
prin porii pământului înfundați
de scurgeri negre
nu pot să plec
poate ceva mai târziu

aștept zăpada
să-i duc puțin alb
să gătească pomul așezat
sub pleoapa ochiului negru...