decembrie înnuorat fereastra dă în curte
ziduri înalte surde
de două zile sunt la infirmerie
cu fruntea lipită de geam încerc să liniștesc un început de ulcer
în curte năvălesc soldați îmbrăcați în pufoaice
au șorțuri mari albastre și cizme de cauciuc
trag dupa ei un taur inlănțuit
zăpada desenează curat fiecare contur
trupul animalului pe covorul alb
cea mai tristă pată din memoria mea
un ofițer ridică în aer un ciocan greu
știu că va izbi în fruntea taurului
închid ochii și mă rog să scape din strânsoare să se elibereze
să-i spulbere pe toți cu coarnele și cu grumazul lui puternic

căzut în genunchi taurul se uită în jur
căutând să cuprindă privirile călăilor
ca niște obloane grele i se inchid pleoapele
ascunzând pentru totdeauna dincolo de ele o taină
frumosul animal se prăbușește și căderea lui
sparge în mine o mie de ferestre

a nins mult în camera mea și în urmele mele adânci
crește încet încet sângele fierbinte al taurului