ca o meduză seara devorează orașul
laptele mat al zărilor
se revarsă necontenit

lovindu-se de clopote
plâng lilieci
sub streșini rămân amintiri

arahnide pândind amniotic

solitarii își umezesc ochii sub aripa serii
în nemărginirea tristeții agonizează lumina
aerul mă apasă cu degete
în albul orbitelor,
peste care goana tăcută a întunericului
își depune lapții