Ciopleam în capte de sfinți ideea crezând că
Îi reinventam pe maeștrii renașterii
Un preot mi-a spus că gurile se astupă
Cu vinuri învechite în timpul holocaustului
Nu stiam ce mână să apuc, să mă sprijin
Sfoara ce susținea podul se întindea și ea
La început a fost cădere în sus, exodul de pași
Își urma în nesfârșit refrenul
Ca o visare și toți îngânam același …
Uitasem, mintea orbecăia
Privirea se bălăcea în același castron cu fasole
Același tata îmi reproșa n-ai făcut asta
Și cealaltă mă plesnea cu amintiri latente
E ca și cum ți-ai abandona eul
Ceasul să ticăie, bomba din spatele său
Să tacă, așteptând o secundă
Amăgindu-se