...pe lacul uitării
raze noduroase cu cruciuliță de nouri la gât

loc nu mai era
oameni mici priveau acea apă prohodul
cântând
printre sughițuri....de porțelan

treceam eu cu luntrea burdușită
în față iluzia...munte
în spate creștea cu sfințenie
ca din pământ
o nemăsurabilă punte
peste apele salvării ce în căușul
sufletului meu însetat
s-au readunat
acolo aproape de cer
parcă în aer,parcă de fier

între păsări și oameni
tărăboi
s-a iscat