În evoluția degradării tale
Mai devreme sau mai târziu
Vei vrea să trăiești și tare,
Vei vrea să amâni al tău pustiu.

Ești alături de camera mea,
Camera cu îngeri.
Și sunt cu totu-n inima ta.
Dar aparte plângem.

În infinit e greu să nu aberezi,
Sunt tu. Ce mai e?
Doar stai și fumezi.
Sunt tu și e tot... Doar stau și fumez.

Știu sigur că înnebunesc,
Simt atât de clar,
Departe plec și mă tâmpesc,
Au revoir...

Și undeva - voci, în juru-mi
Mai mult spațiu decât ar fi trebuit.
Tu torci... Nimic și nimeni...
Ecoul vocii tale se zdrobește tâmpit.

Undeva cândva... Prin gânduri și foi
Ne purtăm prin amintiri
Nu mai suntem mizantropici între noi.
Ne mulțumesc corpurile-ne stricate, n-avem priviri.

Viața cheltuită nu ne deranjează,
Intențiile rele sunt nule cu cele bune.
Și doar doi stau și fumează,
Când n-a mai rămas nimic mai mult în lume.

Lumea fiind un mult infinit,
Ne vom deosebi chair și în monocrom.
Fiind împreună și plângând diferit,
Suntem separați și împreună neom.

Ah vreau, ridic mâinile-n sus:
Acolo, foarte sus, stă absolutul,
Și râd ușor, sunt dus,
Și-mi cer aripile ce mi le-a luat vântul.

Și apari tu, zâmbind și cu aripi,
Și tu, tu, doar tu să nu pleci niciodată.
Al tău pustiu îl scuipi.
Ca să fii eu, și agonia toată...