sărmanul dumnezeu
a căzut prin mine
mi-a rupt ceva din care ieșeam la lumină

îmi pare că-n mine și minutele au un cimitir al lor
în care-și lasă fildeșul străveziu
E ca atunci când am trecut peste podul acela de sfori
sub care aerul era bătut în cruce -
nu se mai despietreau lăstuni în urmă
nici mâinile
nu ni s-au mai desprins vreodată

*
am să mă rup de la gurile voastre, am zis -
trăgeam după mine o bărcuță de lemn
în loc de alte cuvinte
parcă scobeam un fruct de semințe și-apoi
îl umpleam cu sare fină

*
Ce bine că sunt tunsă băiețeste, îmi intră mai ușor trupul pe cap
îl îmbrac mereu invers, prin decolteu îmi iese omoplatul
ca și cum ar vrea să se întoarcă primul acasă
sunt o jucărie cu resort din care
nu știu niciodată ce sare afară
și n-o să-mi caut vreodată țărmurile
în curând
cireșii se vor scutura de iole albe
Pe mine
mă vor lăsa în larg

Ce casă pustie avem în plămâni
respirăm până-n prag
și ne-ntoarcem
respirăm
Respirăm prin tălpi ca prin branhii
atâtea drumuri înapoi
într-o singură viață

*
nu cred în îngeri, dar ridicasem mâna să te mângâi
făceam pe jos ocolul pământului despicată ca o copită
căutam un soi de iubire mai puțin sfărâmicioasă
și-o bărcuță de lemn
în loc de alte cuvinte