agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 6722 .



CU UȘILE ÎNCHISE
poetry [ ]
teatru

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Jean_Paul_Sartre ]

2008-03-06  | [This text should be read in romana]    |  Submited by Ela Covaci



CU UȘILE ÎNCHISE


Piesă într-un act


Acelei Doamne

PERSONAJELE
INES
ESTELLE
GARCIN
BÃIATUL DE SERVICIU


Piesa CU UȘILE ÎNCHISE a fost prezentata pentru prima oara la Theâtre du Vîeux-Colombier, în mai 1944|
Scena I GARCIN, BÃIATUL DE SERVICIU
Un salon în stil Napoleon al III-lea. Pe cămin o statuetă de bronz.

GARCIN (intra și se uită înjur): Deci asta e.
BÃIATUL: Asta e.
GARCIN: Va să zică așa e...
BÃIATUL: Așa e.
GARCIN: Mă... mă gîndesc că, după un timp oarecare, te obișnuiești cu mobilierul.
BÃIATUL: Depinde de persoană.
GARCIN: Toate odăile sînt la fel?
BÃIATUL: Aș, de unde. Ne sosesc chinezi, hinduși. Ce vreți să facă inși ca ei cu un fotoliu Napoleon al III-lea?
GARCIN: Dar eu ce vrei să fac cu el? Știi cine am fost? Eh! N-are nici o importanță, în definitiv, am stat toată viața într-o casă cu mobilier care nu-mi plăcea și am fost pus în situații false; adoram să fie așa. O situație falsă într-o sufragerie Ludovic-Filip, ce zici, ți-ar suride?
BÃIATUL: Nici într-un salon Napoleon al III-lea nu e prea rău, o să vedeți.
GARCIN: Așa? Bine. Bine, bine, bine. (Se uită în jurul lui.) Totuși, nu m-aș fi așteptat... Știi, cred, ce se povestește pe-acolo?
BÃIATUL: Despre ce?
GARCIN: Păi... (cu un gest vag și larg) despre toate astea.
BÃIATUL: Cum puteți crede prostiile alea? Le spun doar per¬soane care n-au pus niciodată piciorul pe-aici. Fiindcă, mă rog, dacă ar fi venit pe la noi...
GÃRCIN: Evident.
Rid amîndoi.
96 f Jean-Paul Sartre
GARCIN (redevenind serios dintr-o dată): Unde sînt țepile?
BÃIATUL: Poftim?
GARCIN: Þepile, grătarele, cazanele cu smoală.
BÃIATUL: Glumiți?
GARCIN (uitîndu-se la el): Da? A, da. Nu, nu voiam să glumesc, bineînțeles. (Tăcere. Garcin se plimbă.) Nici j oglinzi, nici ferestre, bineînțeles. Nimic fragil. (Cu o violență subită.) Și de ce mi s-a luat periuța de dinți?
BÃIATUL: Ei, poftim. V-ați recîștigat numaidecît demnitatea umană. Formidabil.
GARCIN (bătînd în brațul fotoliului cu mînie): Te rog să mă scutești de tonul ăsta familiar, îmi dau bine seama de situația în care mă aflu, dar nu permit să...
BÃIATUL: Mă rog, mă rog, scuzați-mâ. Ce vreți? Toți clienții pun aceeași întrebare. Cum sosesc: „Unde sînt țepile?" în j clipa aceea pot să vă jur că nu se gîndesc sâ-și facâ toaleta După aceea, cum i-ai liniștit, vine rîndul periuței de dinți. Dar, pentru Dumnezeu, nu vă gîndiți puțin? Căci, în defini¬tiv, spuneți-mi și mie, pentru ce v-ați mai spăla pe dinți?
GARCIN (calmat): Da, într-adevâr, pentru ce? (Se uită în jurul lui.) Și de ce te-ai uita în oglindă? Pe cînd bronzul acela, mai zic și eu. îmi închipui că vor fi momente cînd voi fi numai ochi să-l văd. Numai ochi, nu-i așa? Haide, haide, ce mai e de ascuns? îți spun câ-mi dau seama bine de situație. Vrei sâ-ți povestesc cum se petrec lucrurile? Tipul se înăbușă, se" afundă, se îneacă, numai privirea îi mai iese din apă, și ce vede? Un bronz de Barbedienne. Ce coșmar. Ei lasă, ți s-a interzis probabil să-mi răspunzi, nu insist. Dar ține minte ca nu pot fi luat prin surprindere. Să nu vii să mi te lauzi că m-ai surprins; privesc situația în față. (Reîncepe să umble prin cameră.) Deci, periuță de dinți, ioc. Nici pat nu e. Căci nu se doarme niciodată, bineînțeles.
BÃIATUL: Păi, de.
GARCIN: Puteam să pun pariu. Și pentru ce s-ar dormi?
Somnul te ia de după urechi. Simți că ți se închid ochii, dar
de ce să dormi? Te întinzi pe canapea, și fîști... somnul a
zburat. Trebuie să te freci la ochi, să te scoli, și totul reîncepe.
BÃIATUL: Ce romanesc sînteți.
CU UȘILE ÎNCHISE + 97
(3ARCIN: Ia mai taci. N-am să țip, n-am să gem, dar vreau să privesc situația în față. Nu vreau să se repeadă asupra mea pe la spate, fără s-o fi putut recunoaște. Romanesc? înseamnă că nici nu mai e nevoie de somn. De ce să dormi dacă nu ți-e somn? Perfect. Dar stai puțin. Stai puțin. Atunci care e dificultatea? De ce lucrul acesta e neapărat un chin? Am înțeles: este viață fără întrerupere. BÃIATUL: Ce întrerupere?
GARCIN (imitîndu-l): Ce întrerupere? (Bănuitor.) Uite-te la mine. Eram singur! Iată explicația indiscreției grosolane și de nesuportat din privirea dumitale. Pe cuvîntul meu, s-au atrofiat BÃIATUL: Despre ce vorbiți?
GARCIN: De pleoapele dumitale. Noi, clipeam din pleoape. O clipită, așa se chema asta. Un mic fulger negru, o cortină care cade și care se ridică, și gata: a avut loc o întrerupere. Ochiul se umezește, lumea dispare. Nu poți sâ-ți închipui ce efect răcoritor are. Patru mii de repausuri într-o oră. Patru mii de mici evaziuni. Și cînd spun patru mii... Va să zică o să trăiesc fără pleoape? Nu face pe prostul. Fără pleoape sau fără somn e totuna. Nu voi mai dormi... Dar cum o să mâ pot suporta? încearcă să mă înțelegi, fă un efort: vezi, am o fire cicălitoare și... și am obiceiul să mă cicălesc singur. Dar... nu pot să mă cicălesc neîncetat, acolo existau nopți. Dormeam. Aveam somnul lin. Prin compensație. Mă puneam sa visez visuri simple. Vedeam o cîmpie... O cîmpie, atîta tot. Visam că mă plimb prin ea. Acum e ziuă? BÃIATUL: Vedeți bine, lămpile sînt aprinse. GARCIN: Aha. Asta se cheamă la voi ziuă. Dar afară? BÃIATUL (stupefiat): Afară? GARCIN: Afară! Dincolo de aceste ziduri. BÃIATUL: E un culoar. GARCIN: Și la capătul acestui culoar? BÃIATUL: Sînt alte odăi și alte culoare și trepte. GARCIN: Și după aceea? BÃIATUL: Asta-i tot.
GARCIN: Dar ai și dumneata o zi liberă. Atunci unde te duci? BÃIATUL: La unchiul meu, care e șeful băieților de serviciu de la etajul m.
98 + Jean-Paul Sartre
GARCIN: Trebuia să bănuiesc. Unde este întrerupătorul?
BÃIATUL: Nu există.
GARCIN: Și-atunci? Nu se poate stinge?
BÃIATUL: Direcția poate să taie curentul, dar nu-mi aduci
aminte să-l fi tăiat la etajul ăsta. Avem curent electric la discreție. GARCIN: Foarte bine. Atunci trebuie să trăim cu ochii deschiși.! BÃIATUL (ironic): Să trăim... GARCIN: N-ai să mă sîcîi pentru o chestiune de vocabular. Cuj
ochii deschiși. Pentru eternitate. Va fi mereu amiază în ochii
mei. Și în cap. (Pauză.) Dar dacă aș zvîrli bronzul acela peste
lampa electrică, s-ar stinge? BÃIATUL: E prea greu. GARCIN (apucă bronzul cu amîndouă mîinile și încearcă să-A
ridice): Ai dreptate, e prea greu. (Tăcere.) BÃIATUL: Ei, dacă nu mai aveți nevoie de mine, vă las. GARCIN (tresărind): Pleci? La revedere. (Băiatul pornește spm
ușă.) Așteaptă! (Băiatul întoarce capul.) Aia de colo e ol
sonerie? (Băiatul dă din cap afirmativ.) Pot să te sun cînd
vreau, și ești obligat sa vii? BÃIATUL: în principiu, da. Dar soneria e cam capricioasă,1»
ceva înțepenit în mecanismul ei.
Garcin se duce la sonerie și apasă pe buton. Sună.
GARCIN: Văd că merge.
BÃIATUL (mirat): Merge. (Sună și el.) Dar nu vă faceți iluzii,
n-o să țină. Deci, la dispoziția dumneavoastră. GARCIN (face un gest pentru a-l reține): Aș vrea... BÃIATUL: Ei? GARCIN: Nu, nimic. (Se duce la cămin și ia un coupe-papier.)
Dar asta ce-i?
BÃIATUL: Vedeți bine: un coupe-papier. GARCIN: Sînt cărți pe aici? BÃIATUL: Nu. GARCIN: Atunci la ce servește? (Băiatul dă din umeri.) Bine,
poți să te duci.
Băiatul iese.
CU UȘILE ÎNCHISE * 99
Scena II GARCIN, singur
Garcin singur. Se duce la statuia de bronz și a mîngîie.
Se așazâ. Se scoală. Se duce la sonerie și apasă pe buton.
Soneria nu sună. încearcă de două-trei ori, dar în zadar.
Se duce atunci la ușă și încearcă s-o deschidă. Nu se poate.
Strigă.
GARCIN: Băiete! Băiete!
Nici un răspuns. Garcin dă un ropot de pumni în ușă și-l strigă
pe băiat întruna. Apoi se potolește deodată și se așază din nou
In clipa asta ușa se deschide și intră Ines urmată de băiat
Scena III GARCIN, INES, BÃIATUL
BÃIATUL (către Garcin): M-ați chemat?
Garcin dă să răspundă, dar aruncă o privire spre Ines.
GARCIN: Nu.
BÃIATUL (întorcîndu-se spre Ines): Sînteți la dumneavoastră acasă, doamnă. (Ines tace.) Dacă aveți întrebări de pus... (Ines tace.) Dacă aveți întrebări de pus... (Ines tace.)
BÃIATUL (decepționat): De obicei clienților le place să se informeze... Dar nu insist. De altfel, în legătură cu periuța de dinți, cu soneria și cu bronzul de Barbedienne, domnul este la curent și vă poate răspunde la fel de bine ca și mine.
Iese. Tăcere. Garcin nu se uită la Ines. Ines se uită înjur, după aceea se apropie brusc de Garcin.
100 4 Jean-Paul Sartre
INES: Unde e Florence? (Garcin tace.) Vă întreb unde este Florence?
GARCIN: Habar n-am.
INES: Asta e tot ce-ați putut inventa? Tortura prin absență? Ei bine, ați dat greș. Florence era o prostuță și nu-mi pare râu de ea.
GARCIN: Vă cer iertare. Drept cine mă luați?
INES: Pe dumneavoastră? Sînteți călău.
GARCIN (tresare și apoi izbucnește în ris): E o eroare foarte; amuzantă. Călău, nu zău! Ați intrat, v-ați uitat la mine și v-ați gîndit: Ãsta e călău. Ce extravaganță. Băiatul e uni caraghios, ar fi trebuit să facă prezentările. Călău! sînt Joseph Garcin, publicist și om de litere. Adevărul este că sîntem amîndoi exact în aceeași situație. Doamna...
INES (sec): Ines Serrano; domnișoară.
GARCIN: Foarte bine. Perfect. Ei, acum s-a spart gheața. Deci îmi găsiți un aer de călău? Și după ce se recunosc călăii, mă rog?
INES: Au aerul că se tem.
GARCIN: Că se tem? Ce amuzant. Și de cine? De victimele lor?
INES: Lăsați că știu eu ce spun. M-am uitat în oglinda.
GARCIN: în oglindă? (Se uită în jurul lui.) Ce stupid; a scos toi ce putea semăna a oglindă. (Pauză.) în orice caz, pot să vi asigur că nu mi-e frică. Nu iau lucrurile ușor, sînt cu totul conștient de gravitatea situație. Dar nu mi-e frică.
INES (dînd din umeri): Asta vă privește. (Pauză.) Vi se întîmplâ uneori să dați o raită pe-afară?
GARCIN: Ușa e încuiată.
INES: Atîta pagubă.
GARCIN: îmi dau seama foarte bine că prezența mea vă supără. Cît despre mine, și eu aș prefera să stau singur: trebuie să fac ordine în viața mea și am nevoie de reculegere. Dar sînt sigur c-o vom putea scoate la capăt foarte bine și împreună: eu nu vorbesc, abia mă mișc și fac foarte puțin zgomot Numai că, dacâ-mi permiteți să vă dau un sfat, va trebui sa păstrăm între noi o politeță extremă. Va fi pentru noi cea mai bună apărare.
INES: Eu nu sînt politicoasă.
CU UȘILE ÎNCHISE + 101 GARCIN: Atunci voi fi eu pentru amîndoi.
Tăcere. Garcin se așază pe canapea. Ines se plimbă dintr-capătîn altul al camerei.
un
jNES (uitîndu-se la el): Gura dumneavoastră. GARCIN (trezit parcă din somn): Poftim? INES: N-ați putea să vă opriți gura? Vi se sucește pe sub nas ca o sfirlează.
GARCIN: Vă cer iertare, nu-mi dădeam seama.
INES: Tocmai asta vă reproșez. (Ticul se repetă.) Iarăși! Pretindeți că sînteți politicos, dar nu vă țineți mușchii feței în frîu. Nu sînteți singur aici și n-aveți dreptul să-mi impuneți spectacolul fricii dumneavoastră.
Garcin se scoală si se apropie de ea.
GARCIN: Dumneavoastră nu vă e frică? Nu? INES: La ce bun? Frica servea la ceva înainte, cînd mai aveam speranță.
GARCIN (cu blîndețe): Nu mai există speranță, dar sîntem și
acum înainte. N-am început încă să pătimim, domnișoară. INES: Știu. (Pauză.) Și-atunci? Ce va urma? GARCIN: Nu știu. Aștept.
Tăcere. Garcin se duce și se așază la loc. Ines reîncepe să umble de colo pînă colo. Garcin are un tic al gurii, apoi, privit fiind de Ines, își ascunde fața în inîini. Intră Estelle si băiatul.
Scena IV
INES, GARCIN, ESTELLE, BÃIATUL Estelle se uită la Garcin, care n-a ridicat capul.
(către Garcin): Nu! Nu, nu ridica ochii. Știu ce ascunzi în mîini, știu că nu mai ai față. (Garcin își ia mîinile de pe t 'ață.) Ha! (Pauză. Mirată.) Nu vă cunosc.
102 4 Jean-Paul Sartre
GARCIN: Nu sînt călăul, doamnă.
ESTELLE: Nu vă luam drept călău. Dar... dar credeam că el cineva care-mi face o farsă. (Către băiat.) Pe cine mai așteptați?
BÃIATUL: Nu mai vine nimeni.
ESTELLE (cu ușurare): Ah, atunci rămînem singuri, domnul j doamna și cu mine? (Izbucnește în ris.)
GARCIN (sec): Nu-i nici un motiv de rîs.
ESTELLE (continuînd să rida): Dar canapelele astea sînt așa de urîte. Și vedeți cum au fost așezate; am impresia că e Anul Nou și că sînt în vizită la mătușâ-mea Măria. O canapea pen¬tru fiecare, am impresia. Asta e a mea? (Către băiat.) Dar n-am să mă pot așeza pe ea niciodată, e o catastrofă... sînt îmbrăcată în albastru-deschis și canapeaua e de culoarea spanacului.
INES: O vreți pe a mea?
ESTELLE: Canapeaua bordo? Sînteți prea drăgutță, dar n-aB merge mult mai bine. Nu, ce să-i facem? Fiecare cu ce i-aj hărăzit soarta: o am pe cea verde, o păstrez. (Pauză.) Singura < care s-ar mai potrivi la o adică ar fi canapeaua domnului. (Tăcere.)
INES: Auzi, Garcin?
GARCIN (tresărind): Ah, canapeaua. O, scuzați. (Se ridică.) H a dumneavoastră, doamnă.
ESTELLE: Mulțumesc, (își scoate pardesiul si-l aruncă pe cana\ pea. Pauză.) Să facem cunoștință, de vreme de trebuie sa] locuim laolaltă. Mă cheamă Estelle Rigault.
Garcin se înclină și vrea să se prezinte, darlnes se grăbește 1 să i-o ia înainte.
INES: Ines Serrano. încîntată. GARCIIN (se înclină din nou): Joseph Garcin. BÃIATUL: Mai aveți nevoie de mine? ESTELLE: Nu, du-te. Am să te sun.
Băiatul se înclină și iese.
CU UȘILE ÎNCHISE + 103
Scena V
INES, GARCIN, ESTELLE
*^
rjsJES: Sînteți foarte frumoasă. Aș vrea să am flori pentru a vă
putea ura bun venit. ESTELLE: Flori? Da. îmi plăceau mult florile. S-ar veșteji aici.
E prea cald. Ei! Esențialul, nu-i așa, este să ne păstrăm buna
dispoziție. Ați...
INES: Da, săptămînă trecută. Dar dumneavoastră? ESTELLE: Eu? Ieri. Ceremonia nici nu s-a terminat. (Vorbește foarte firesc, dar ca și cum ar vedea tot ce descrie.) Vîntul deranjează voalul surorii mele. își dă toată osteneala să plîngâ. Ei, hai! hai! încă un mic efort. Așa! Două lacrimi, două lacrimi mici care-i sclipesc sub voal. Olga Jardet e foarte urîtă în dimineața asta. O sprijină pe sora mea, ținînd-o de braț. Nu plînge din cauza rimelului, și trebuie să spun că eu în locul ei... Era cea mai bună prietenă a mea. INES: Ați suferit mult? ESTELLE: Nu, eram cam fără simțire. INES: Ce-ați avut?
ESTELLE: O pneumonie. (Același joc ca mai înainte.) Ei, acum s-a sfîrșit. Pleacă toți. La revedere; la revedere. Ce de strîngeri de mînă. Soțul meu e bolnav de supărare, a rămas acasă. (Către Ines.) Dar dumneavoastră? INES: Gazul.
ESTELLE: Și dumneavoastră, domnule? GARCIN: Douăsprezece gloanțe în piept. (Gest din partea
Estellei.) Scuzați-mă, nu sînt un mort de bună companie. ESTELLE: Oh, scumpe domn, dacă ați avea amabilitatea să nu mai întrebuințați expresii atît de directe. E un lucru... un lucru șocant. Și, la urma urmei, ce înseamnă în fond? Poate că niciodată n-am fost atît de vii. Dacă trebuie neapărat să dăm un nume acestei... stări de fapt, propun să ni se spună absenți, ar fi mai corect. Sînteți absent de multă vreme? GARCIN: De o lună, aproximativ. ESTELLE: De unde sînteți? °ARCIN: Din Rio.
104 * Jean-Paul Sartre
ESTELLE: Eu din Paris. Mai aveți pe cineva acolo?
GARCIN: Pe soția mea. (Același joc ca Estelle.) A venit la cazarmă, ca în fiecare zi; n-au lăsat-o să intre. Se uită printre gratiile porții, încă nu știe că sînt absent, dar bănuiește. Acuma pleacă. E îmbrăcată toată în negru. Cu atît mai bine. N-o să fie nevoită să se schimbe. Nu plînge; nu plînge nicio¬dată. E un soare radios, iar ea e neagră de tot pe strada pustie, cu ochii ei mari de victimă. Ah! Mă agasează.
Tăcere. Garcin se duce să se așeze pe canapeaua din mijloc \ și-și ascunde fața în mîini.
INES: Estelle!
ESTELLE: Domnule! Domnule Garcin!
GARCIN: Ce poftiți?
ESTELLE: V-ați așezat pe canapeaua mea.
GARCIN: Scuzați. (Se ridică.)
ESTELLE: Aveți un aer atît de absorbit!
GARCIN: Fac ordine în viața mea. (Ines izbucnește în tis.) Cei
care rid ar face măi bine sa mă imite. INES: Viața mea e în ordine, în perfectă ordine. A intrat în
ordine de la sine, încă de acolo, nu-i nevoie să mă mai ocup
de ea. GARCIN: Chiar așa? Și credeți că-i atît de simplu! (își trece
mîna pe frunte.) Ce căldură, îmi dați voie? (Dă să-și scoată
vestonul.) ESTELLE: Ah nu! (Mai blînd.) Nu. Am oroare de bărbați în
cămașă. GARCIN (punîndu-și vestonul la loc): Bine. (Pauză.) Eu îmi
petreceăn nopțile în birourile redacției. Acolo era tot timpul
o căldură toropitoare. (Pauză. Același joc ca adineauri.) E o
căldură toropitoare. E noapte. ESTELLE: Da, ia te uită, s-a și făcut noapte. Olga se dezbrăca.
Ce repede trece vremea pe pămînt. INES: E noapte. Au sigilat ușa camerii mele. Iar camera e goală,
în beznă. GARCIN: Și-au pus vestoanele pe spetezele scaunelor și șMj
suflecat mînecile pînâ mai sus de cot. Miroase a bărbați șla
CU UȘILE ÎNCHISE t 105
țigări. (Pauză.) îmi plăcea să trăiesc în mijlocul bărbaților, fără haină.
ESTELLE (sec): Ei bine, în concluzie, n-avem aceleași gusturi. (Către Ines.) Dumneavoastră vă place așa ceva? Bărbați fără haină?
INES: Cu sau fără haină, mie nu prea-mi plac bărbații. ESTELLE (se uită la amîndoi stupefiată): Dar de ce, de ce ne-au
adunat laolaltă?
INES (înăbușindu-și o izbucnire): Ce spuneți? ESTELLE: Vă privesc pe amîndoi și mă gîndesc că vom locui
împreună... Mă așteptam să regăsesc prieteni, rude. INES: Un excelent prieten cu o gaură în mijlocul feței. ESTELLE: Da, și pe acela. Dansa tango ca un profesionist. Dar
noi, pe noi de ce ne-au adunat laolaltă? GARCIN: Mă rog, din întîmplare. Ne repartizează unde pot, în
ordinea sosirii. (Către Ines.) De ce rîdeti? INES: Pentru că m-am înveselit auzind acest: „din întîmplare".
Aveți chiar într-âtît nevoie să vă liniștiți? Nimic nu e lăsat la
voia întîmplării.
ESTELLE (cu timiditate): Dar cine știe, poate ne-ani mai întîlnit altă dată?
INES: Niciodată. Nu v-aș fi uitat.
ESTELLE: Sau atunci poate că avem cunoștințe comune? Cunoașteți cumva familia Dubois-Seymour?
INES: M-ar mira.
ESTELLE: Atîta lume se perindă pe la ei...
INES: Ce fac... ca ocupație?
ESTELLE (surprinsă): Nu fac nimic. Au un castel în Coreze și...
INES: Eu eram funcționara la poștă.
ESTELLE (dîndu-se puțin înapoi): Ah! atunci într-adevăr. (Pauză.) Iar dumneavoastră, domnule Garcin?
GARCIN: N-am ieșit din Rio, niciodată!
ESTELLE: în cazul acesta aveți perfectă dreptate: numai întîmplarea ne-a adunat aici.
«NES: întîmplarea. Atunci mobilele astea sînt aici din întîmplare. Din întîmplare canapeaua din dreapta e verde ca spanacul, iar canapeaua din stînga e bordo. Un hazard, nu-i așa? Ei bine, ia încercați să le schimbați locul și să-mi spuneți pe
106 4 Jean-Paui Satire
urmă ce părere aveți? Dar bronzul? e tot din întîmplare? dar căldura asta? Dar căldura asta? (Tăcere.) Vă spun eu că au pus totul la punct. Pînă în cele mai mici amănunte, cu dragoste. Camera asta ne aștepta.
ESTELLE: Dar cum puteți să spuneți așa ceva? Totul e atît de urît, atît de aspru, atît de colțuros. Detestam unghiurile.
INES (dînd din umeri): Dacă vă închipuiți că trăiam într-un salon Napoleon ăl IH-lea! (Tăcere.)
ESTELLE: Atunci totul să fi fost făcut dinadins?
INES: Totul. Iar noi sîntem asortați.
ESTELLE: Deci nu este o întîmplare că dumneata ești în fața mea? (Pauză.) Ei oare ce așteaptă?
INES: Nu știu, dar așteaptă.
ESTELLE: Nu pot să sufăr să se aștepte ceva de la mine. îmi trezește numaidecît pofta de ă face exact contrariul.
INES: Poftim, fâ-l! Fă contrariul! Nici măcar nu știi ce vor.
ESTELLE (bătînd din picior): E insuportabil. Și trebuie să mi se întîmple ceva prin voi amîndoi? (Se uită la ei.) Prin doi. întîlneam uneori figuri care-mi spuneau ceva număidecît. Figurile voastre nu-mi spun nimic.
GARCIN (brusc către Ines): Ei hai, de ce sîntem împreună? Ai spus prea mult; acum mergi pînă la capăt.
INES (mirată): Dar nu știu absolut nimic.
GARCIN: Trebuie să știm (Rămîne pe gînduri.)
INES: Măcar de-ar avea fiecare dintre noi curajul să spună... |
GARCIN: Ce anume?
INES: Estelle!
ESTELLE: Poftim.
INES: Dumneata ce-ai făcut? De ce te-au trimis aici?
ESTELLE (cu vioiciune): Nu știu, habar n-am. Mă întreb chiar dacă nu e o eroare. (Către Ines.) Nu zîmbi. Gîndește-te la mulțimea de oameni care... devin absenți în fiecare zi. Vin aici cu miile și n-au de-a face decît cu subalterni, cu niște funcționari inculți. Cum vreți să nu se întîmple și erori? dar nu zîmbi. (Către Garcin.) Iar dumneata, spune și dumneata ceva. Dacă s-au înșelat în cazul meu, au putut să se înșele și în cazul dumitale. (Către Ines.) Și în cazul dumitale la fel-Nu-i măi bine să credem că sîntem aici din greșeală?
CU UȘILE ÎNCHISE * 107
: Asta-i tot ce ai să ne spui?
ESTELLE: Ce vreți să mai știți? N-am nimic de ascuns. Eram orfană și săracă, îl creșteam pe fratele meu mai mic. Un vechi prieten al tatei m-a cerut în căsătorie. Era bogat și bun, am primit. Ce-ați fi făcut în locul meu? Fratele mi-era bol¬nav și avea nevoie de îngrijire. Am trăit șase ani cu soțul meu fără o umbră de neînțelegere. Acum doi ani l-am întîlnit pe acela pe care eram sortită sâ-l iubesc. Ne-am dat seama număidecît, voia să plec cu el, dar eu am refuzat. După aceea am făcut o pneumonie. Asta-i tot. Poate că mi s-ar putea reproșa, în numele anumitor principii, că mi-am jertfit tinerețea unui bătrân. (Către Garcin.) Dumneata crezi că este o greșeală?
GARCIN: Desigur că nu. (Pauză.) Dar dumneata, găsești că este o greșeală să trăiești conform principiilor pe care le ai?
ESTELLE: Cine ar putea să vă reproșeze âșâ ceva?
GARCIN: Scoteam un ziar pacifist. A izbucnit războiul. Ce era de făcut? Toți erau cu ochii pe mine: „Va îndrăzni?" Ei bine, am îndrăznit. Am stat cu brațele încrucișate și m-au împușcat. Unde e greșeala? Unde e greșeala?
ESTELLE (punemînape brațul lui): Nu e nici o greșeală. Ești...
INES (termină fraza cu ironie): Un erou. Dar soția dumitale, Garcin?
GARCIN: Ei și ce! Am scos-o din mocirlă.
ESTELLE (către Ines): Vezi! Vezi!
INES: Văd. (Pauză.) Pentru cine joci teatru? Sîntem doar între noi.
ESTELLE (arogantă): între noi?
INES: între asasini. Sîntem în infern, drăguțo, n-a fost nici o
eroare, oamenii nu sînt osîndiți niciodată degeaba. ESTELLE: Taci. ÎNES: în infern! Osîndiți, osîndiți!
ESTELLE: Taci! taci odată! îți interzic să întrebuințezi cuvinte v grosolane.
'NES: Osîndită, micuța sfîntă. Osîndit, eroul ireproșabil. Am avut ceasul nostru de plăcere, nu-i așa? Există oameni care au suferit pentru noi pînă la moarte, și asta ne amuza mult de tot, acum trebuie să plătim.
108 * Jean-Paul Sartre
GARCIN (ridicînd mîna): O să tăceți odată?
INES (se uită la el fără frică, dar cu o mare mirare): Ha! (Pauză.)
Stai, am înțeles, știu de ce ne-au strîns laolaltă. GARCIN: Ia seama la ce vei spune. INES: O să vedeți ce simplu e. Simplu ca bună ziua. Nu există
tortură fizică, nu-i așa? Și totuși, sîntem în iad. Și nu j
urmează să mai vină nimeni. Nimeni. Vom rămîne împreună
pînâ la capăt. Așa e? în fond mai lipsește totuși cineva: j
călăul.
GARCIN (cu glas scăzut): Știu prea bine^ INES: Ei bine, au realizat o economie de personal. Asta-i toți
Clienții fac serviciul ei înșiși, ca în restaurantele cui
autoservire.
ESTELLE: Ce vrei să spui? INES: Călăul este fiecare dintre noi pentru ceilalți doi.
Pauză. Cu toții asimilează această noutate.
GARCIN (cu voce blinda): N-am să fiu călăul dumneavoastră. Nu vă vreau râul nicidecum și n-am nimic cu dumnea¬voastră. Nimic. E simplu de tot. O să facem așa: fiecare stă în colțul lui; asta ne e apărarea. Dumneata aici, dumneata aici, eu acolo. Și tăcere. Nici o vorbă. Nu e greu, nu-i așa? Fiecare dintre noi are destul de lucru cu sine însuși. Cred ca aș putea să stau zece mii de ani fără să vorbesc.
ESTELLE: Trebuie să tac?
GARCIN: Da. Atunci... atunci... vom fi salvați. Să tăcem. Sa privim în noi înșine, fără să ridicăm

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!