Poate n-ar trebui să mai
car cimitirul pe tălpi
ziua așa la vedere
ci doar iarba să o îndoi
până renunță la culoare
că prea îmi aduce aminte
de fratele plecat să
împrospăteze lutul...
și tata
rezemând o lacrimă netezea
crucea culcată pe alb
în urmele cuibărite
pe suflet stau chipuri
strecurate în vene
mă însoțesc
și împart cu mine
singurătatea
și rana

ei nu plâng
să nu-și trădeze liniștea
deși între noi doar o palmă de suflet
distanțează gândul oprit
în tăcere
sângerez la fiecare privire
și doare fără lacrimi
împleticindu-mă de lumină
ca de un zid cu ferestre carnivore
uit în fiecare zi
câte puțin dintr-un cuvânt
dar tac și privesc
până dincolo de margini

oare tata o fi plecat?...

urmele îmi vindecă pe ascuns
rana dintre gânduri
mă uit în palmă
și văd câteva riduri

poate că mai am
puțin dintr-o zi

nu-i bai...
știu că nimic nu se sfârșește
fără un alt început