Când ai aruncat, mamă,
Primul pumn de pământ peste coșciug,
Am simțit că universul se cutremură încet,
Dar mi-am regăsit ușor echilibrul.
Pe urmă, voi, nefericiților!
M-ați îngropat ca pe-un sclav,
În cimitirul greu
Și n-ați lăsat nici păsările să-mi cânte...
M-ați dezbrăcat de haina mea,
De tot ce-aveam de preț
Și mi-ați pus cruce...
În care-ați crestat niște litere strâmbe.
De mi-ați fi luat trecutul
Și de mi-ați fi lăsat clipa,
Poate-aș fi știut s-o trăiesc.
Dar am căzut în groapa ale cărei porți mi le-ați deschis
Și m-am afundat tot mai adânc, incercând să mă eliberez –
De parcă umblam pe nisipuri mișcătoare.
Și poate-aș fi reușit să scap,
Poate m-aș fi înălțat din nou
Și-aș fi uitat,
Dar când tu,
Ai aruncat ultimul pumn de pământ
Peste mine,
Oasele mi s-au zdrobit sub greutatea lui,
Iar întunericul etern
M-a strâns între pleoapele sale imense.