Trecutul meu este ca un bolovan dintr-o avalanșă incertă care se acumulează în piept.
Se urnește din ridicatul umerilor la întrebările vieții-
Un fel de solemnitate enormă care filtrează sufletul prin așteptările vane
Când cerul se lipește de frunte ca un parbriz în mijlocul unei șosele în cețuri
Și pădurea de alături, câmpul cu maci, sunt ascunse.

Planeta este asemenea unui om sărac îmbrăcat cu petice multicolore, dar mândru căci le numește steaguri.

Ce să comunic prin gura închisă ca o cupă de graifăr
Care a înghițit molozul anilor scurși,
Prin mersul adâncit pe alei cu lumină filtrată de crengi?
Să evoc deziluziile acelor găuri de molii în care s-a cuibărit frigul.
Degeaba mai lunec pe lângă ziduri umede ca un cursor
Dacă rolul meu episodic de punct în mulțime este să fiu pregătit să risipesc îndoieli fără a spune ceva,
Să umblu descoperit și să număr în gând picăturile ploii.