RENASCENTISM



Mi-e tot mai imposibilă tăcerea,
Plictisul infernal ce mă apasă -
Dușmani temuți mi-au fost cândva prieteni
Ce azi mă izgonesc din casă-n casă.

Nedreapta, cruda mea divinitate,
Dă-mi semnul tău că-ntr-adevăr exiști
Și-atenuează tu monotonia
Acelor mai vestiți politeiști.

Ar fi absurd să-mi ceri închinăciune,
Să te slăvesc ca pe-un martir nebun;
Să nu-mi promiți eterna fericire
În ceruri după moarte - la ce bun?

Atâtea inimi credincioase ție
Tu ai strivit nepăsătoare, rece;
O viață-n chin un semn nu dăruisei,
Un ceas din timpul mare care trece.

Supuși atâtor mii de catastrofe,
Cu stoicism ți-au arătat credință -
Mărunta lor speranță de mai bine
În raiul tău, a fost cu prisosință.

Poate exiști în felul tău, străine,
Robind cu vreun principiu de vecie
Și aperi cu minciună pe barbarii
Ce te-au ales doar din pedanterie.

Atâtea biblii se deschid în taină,
În darul criminalilor de rând
Și tot atâtea lacrimi curg spasmodic
Și tot atâția bădărani ce râd.

Ar fi nedrept să fie numai Bine,
Cum Răul e-un principu-universal.
Cu toate astea, cine ești tu oare,
Ce poți și cât îmi ești de necesar?

Credința spală omul de născare
Și tot ea face omul mai nebun.
Decât s-aștept în chin Împărăția,
Mai bine mă omoară de pe-acum!

2003