Mă doare sufletul acolo unde te-ai ras până la sânge
acolo unde ți-ai dat cu sudoarea în loc de apă.
Se întind brațele să ne apere de soare se întind cățeii
să ne apere de corzile viei- miezul mi se face moale
miezul mi se înclină, mă doare sufletul acolo unde
te-ai fiert până la clopote. Pașii ni se ascund în iarbă
pașii ni se usucă în rădăcinile ei și grădina dospește
de pe deal toamna cu ciorile verzi culegându-ne
bruma de pe pleoape.

Barca noastră e alungată în cer că ne-am fiert până
la clopote; până la clopote se scaldă între norii de fum,
pământul de zahăr și piersica strânsă în mână, că până
la clopote ne-am fiert de multe ori. Ne-am rezemat
de bunica ne-am rezemat de bunica. De multe ori
ne-am aplecat ștreangurile către ea:

mă doare sufletul că nu te știu ars în același sânge cu
mine, că-ți ții sânii deoparte de cățeii sub care dorm
liniștit- la nopțile noastre de dincolo se pun strugurii
fermentați se pun piersicile fierte se pun corturile noastre
unu doi.