firele de iarbă ca niște căpușe
prinse sub piele asistă
la prăbușirea cerului
zgomotul acoperă câmpul
răchitele se apleacă
să mângâie pietrele rănite de pași

cineva trântește o fereastră

închid ochii și mă prefac că mă văd
în nudul subțire al copilului
rătăcit între zâmbete de soare

dau capul pe spate și
înghit primii stropi

prins în joc verdele umed
privește din adâncimea urmelor

mai încolo un melc
își renovează casa...

tălpile întinse pe culoare
respiră din mine...

Dumnezeu se scarpină în barbă
și râde pofticios...

scăpat de umbră doar eu
și aseămănarea îmi îmbăt
singurătatea cu aromă de iarbă

apoi plec după ce se închide cerul

voi iubiți-vă încă puțin și
nu uitați să împingeți afară de tot
păianjenul dintre geamuri...