nu știu dacă înțeleg prea multe
uitându-mă peste linia din palmă
corpul mi-e plin de unghiuri și
toate se întâlnesc în momentul
deschiderii mâinilor spre orizontul
ce întreține privirea

toate devin o luptă fără de care
nu pot fi singur decât o singură dată

eroarea de fugă păstrată
între mine și orizont e
mai mare decât o secundă

(timp suficient pentru o dispariție)

amuzant să ai brațele întinse
în fiecare dimineață doar așa
să nu-ți vezi ridurile...

un fenomen reversibil care nu merită
mai mult de o trecere prin același punct
în care s-au strâns toate direcțiile

dincolo de toate doar o imagine dusă la retopit