negrăire
o tăcere se așterne peste alta
noi țesem tăcuți un covor de reproșuri.
așteptând schimbarea anotimpului
din când în când, ne privim pe furiș
și nu ne recunoaștem.
prea multe anotimpuri ne-am memorat
ca să ne mai știm.
am obosit să mai numărăm zilele
și mai ales nopțile
ele pot fi intolerabile
cu iluzia lor de liniște
și de adormire.
nici somnul nu poate să mai ațipească,
așa de gălăgioase sunt tăcerile noastre.

m-am săturat de neiubire!
și de vorbe ce nu s-au născut
am ostenit de mine și de tine!
m-am sluțit de-atâta neprivire!

ssst! nu vezi că nu sunt?