aș fi mers mai departe cu el, francesca, aș fi mers chiar și cu picioarele legate de furia lui, de absența lui, de nepăsare, aș fi călcat pe limba de nisip sau pe cărarea împrejmuită de buruieni, l-aș fi urmat și când și-ar fi pierdut mințile, și când și-ar fi urlat înăuntru neputința sau spaima, l-aș fi cuprins

dar nu e loc pe unde să nu fi fost cu el și să nu îmi fi retezat mersul, să nu îmi fi așezat meticulos o piedică, încă una, să nu îmi fi secerat rădăcinile de dragoste, să nu îmi fi bătut viața cu totul, să nu îmi fi ars dorința de a respira diminețile același aer

și nu este zi prin care umbletul lui să nu fie departe, tot mai departe, și singur, desprins de orice legământ, de orice trăire reală, un adevăr pe care nu îl poate păstra în corp, nu îl poate asimila, nu are sufletul întreg să-l poarte, și nici să fie o pierdere, un doliu nesfârșit nu pot accepta

am simțit la timp înstrăinarea, iar mersul nu l-a mai însoțit, supus, nu a mai îndurat aceeași asprime a destinului, nu a mai căutat să-l aducă în lume, blând și curat, l-a lăsat, l-a lăsat atunci când mâinile i s-au strâns în jurul trupului, să nu mai cuprindă, să nu mai fie aproape vreodată