se făcea că locuiam într-o fabrică părăsită
eu eram o răgace și te mușcam de un deget
gemeai surprinsă ca să mă ierți
trebuia să-mi întind aripile și să împrăștii pulbere sclipitoare


lumea era o broască țestoasă bătrînă de o mie de ani
stăteam cocoțați pe carapacea ei
mergeam încet dar sigur spre cei ce nu mai sînt

se făcea că mergem la toate nunțile de pe pămînt
din pămînt
la închinat
lăsam un soare sau doi

*

părinții noștri erau ultimii cai sălbatici
o vreme ne-am ținut strîns de coama lor
ei fugeau spre moarte ca și cum ar fi fugit spre tain
noi ne țineam strîns de coama lor
fuga lor a trecut în oasele noastre

apoi a început să plouă și nu s-a oprit
de parcă toate viețuitoarele ar fi dat în plîns
vin apele îți strigam vin apele
tu îmi spuneai
deschide-ți brațele
pieptul
primește-le
cine știe cînd va mai curge prin venele noastre ceva

*

uneori nu te mai simt așa cum te simt
de obicei
niște furnicături sau o căldură în piept
mă sperii îngrozitor ca atunci cînd visezi o cădere în gol
apoi te trezești lovind cu picioarele de marginea patului